Ceremonia ceaiului

Chanoyu (Japonia)

Cu secole in urma, preotii budisti au dezvoltat o ceremonie bazata pe credinta ca ceaiul era legat spiritual de idealurile pasnice promovate de budism. Peste timp, ceremonia japoneza a ceaiului, cunoscuta ca Chanoyu sau „apa fiarta pentru ceai”, a devenit un act mult mai elaborat si s-a stabilit ca un important aspect al culturii japoneze. Dar spre deosebire de multe alte modalitati de a servi ceaiul, aceasta se concentreaza asupra bauturii insesi, ritualul este de fapt despre ceremonie – tot ceea ce duce la prepararea ceaiului. Obiectivul este acela de a purifica simturile si de a cultiva armonia si unitatea intre mediul inconjurator, oameni, ustensile, ceai, si toate celelalte elemente implicate in ceremonie. Ca multe alte arte din Japonia antica, ceremonia este privita ca mijloc de iluminare; cu alte cuvinte, este partea centrala a Chado, sau „Calea Ceaiului”. Este originara din China, dar acolo obieciul s-a stins; insa combinat cu elemente Zen, ramane o parte fascinanta a culturii japoneze.

Exista diferite variante ale ceremoniei japoneze a ceaiului, variind in functie de profesor si cunostintele acestuia. Elementele comune ale celor mai multe versiuni sunt urmatoarele:

  1. Ceremonia implica intotdeauna o gazda si mai multi invitati. Poate fi tinuta in alcovul camerei principale, dar cei care isi pot permite pot construi o casa pentru ceai cu gradina.
  2. O ceremonie completa este intotdeauna precedata de o masa japoneza traditionala, dar ritualul este adesea performat fara un asemena preludiu. Are loc intr-o camera mica (in jur de 9×9) in care sunt asezate pe jos mai multe covoare de rogojina.
  3. Oaspetii asteapta intr-o camera de asteptare speciala pana sunt chemati de gazda. Merg prin gradina pana la casa ceaiului care in mod traditional are o usa inalta de trei picioare, astfel incat oaspetii trebuie practic sa se tarasca pentru a intra inauntru. Cand intra, oaspetii isi spala mainile si gura, isi dau jos pantofii si fac reverente dupa o usa joasa – semn de umilinta si egalitate.
  4. Dupa intrare, trebuie sa admire decorul casei – izvoarele, arta, ustensilele – si sa observe gazda (sau maestrul ceaiului), care va aprinde un foc de carbune si va incepe sa manevreze ustensilele in lliniste si cu o gratie coregrafica.
  5. Gazda aduce ustensilele pentru ceai si incepe prepararea acestuia. Apoi umple un ceainic de metal cu apa si o fierbe deasupra focului. Apoi, una cate una, gazda toarna niste pudra de ceai verde (Matcha) in castroanele ceramice pentru ceai si amesteca cu apa firbinte. Ceaiul devine consistent si spumos, iar gazda ofera fiecarui oaspete castronul sau pentru a sorbi din ele. Mici dulciuri (facute de obicei din fasole si lapte batut) sunt adesea seevite in timp ce se schimba complimente. Apoi gazda domoleste focul si prepara un al doilea castron de ceai verde, de data aceasta mai slab, fapt care indica sfarsitul ceremoniei.

Ceremonia ceaiului poate dura patru ore. Folosirea pudrei consistente de ceai indica vechimea ritualului. Aceasta metoda de preparare a ceaiului dateaza din timpul dinastiei Sung in China, care a durat din 900 DC pana in 1200 DC. Cativa comentatori s-au plans ca ceremonia contemporana se axeaza adesea pe ritual in locul esteticii sau experientei spirituale. Altii gasesc ceremonia peste masura de plictisitoare iar ceaiul oribil si imposibil de baut. Un alt autor de asemena reclama faptul ca ucenicii in arta ceremoniilor ceaiului sunt mai interesati de casatorie decat de iluminare, dar impresiile difera. Alti participanti declara ca, daca cineva abordeaza ceremonia intr-o stare de spirit propice, poate fi o experienta impresionanta si chiar iluminanta.

Gongfu (China)

Ceremonia japoneza a ceaiului reprezinta un ritual metafizic/religios centrat pe ceai. Nu exista nimic comparabil cu China moderna (chiar daca asa cum mentionam mai inainte, ceremonia japoneza isi are originile in China antica).

Chinezii au, totusi, o metoda speciala de preparare a ceaiului, care poate produce rezultate remarcabile. Este numita metoda Gongfu. Gongfu inseamna „indemanare si grija” sau „sa faci lucrurile bine”. Este in acelasi timp radacina termenului folosit pentru ceaiurile chinezesti negre, „Congou”.

Metoda Gongfu este utilizata in special pentru ceaiurile verzi si maronii. Cele mai bune rezultate sunt obtinute cu ceai maroniu. In metoda tipica utilizeaza un ceainic mic, de preferat unul in stilul Yixing, cesti mici de marimea unui degetar, pensete de bambus, o scafa de bambus si o tava cu canale de scurgere. Totul in Gongfu este mic si delicat, relevand eleganta ceaiului pe care il promoveaza. Daca nu detineti un serviciu de ceai Gongfu, puteti incerca metoda cu un ceainic obisnuit, desi rezultatul s-ar putea sa nu fie la fel de satisfacator.

Ceainicele Yixing originale sunt facute din argila nisipoasa descoperita aproape de orasul Yixing din provincia Jiangsu. Majoritatea ceainicelor vandute in vest sub marca Yixing nu sunt de fapt facute din argila Yixing; totusi par sa serveasca scopului destul de bine. Ceainicele in stilul Yixing au forme si marimi variate si nu sunt emailate. Interiorul poros al unui ceainic neemailat este uscat de repetatele infuzii cu frunze de ceai, si nu necesita curatare.

Mai intai turnati apa fierbinte din ulcior peste cesti si ceainic. Apoi umpleti doua treimi din ceainic cu frunze si apoi treziti-le la viata turnand apa fiebinte peste ele. Imediat scurgeti apa ca sa pastrati aroma frunzelor. Reumpleti ceainicul cu apa si inlocuiti capacul. Mai turnati apa fiarta peste capacul ceainicului si lasati ceaiul sa se odihneasca cateva minute. (Cineva spunea „cat respirati de patru-cinci ori”) Aceasta infuzie are cea mai puternica aroma. In unele metode se utilizeaza doua seturi de cesti: ceaiul este turnat in prima ceasca si apoi din prima este turnat in a doua. Unii oameni miros aroma din prima ceasca si beau ceaiul din a doua. Asigurati-va ca fiecare ceasca contine infuzie la fel de tare umpland cestile doar pe jumatate la inceput, si apoi terminand in directia opusa (de obicei de la stanga la dreapta, si apoi de la dreapta la stanga)

A doua infuzie dureaza putin mai mult decat prima. Are o aroma mai slaba dar mai multa savoare. Infuziile urmatoare vor fi mai lungi; s-ar putea sa vreti sa adaugati o respiratie la fiecare infuzie. Unele ceaiuri pot avea si patru sau cinci infuzii, sau chiar mai multe. De vreme ce aceasta metoda necesita o cantitate mare de ceai si mai multe cesti micute (de obicei patru), este cel mai bine sa o folositi pentru iubitorii de ceai maroniu. Poate fi ocazia potrivita pentru a va bucura de esenta delicata a ceaiului.

Gaiwan (China & Taiwan)

In China unul dintre cele mai obisnuite moduri de a prepara ceai a fost utilizarea unei cesti acoperite numite gaiwan. Acest aparat simplu consta intr-o ceasca fara urechi din ceramica sau portelan cu capac. In general este folosita pentru ceai verde si maroniu, si desi este utilizata zilnic de populatia chineza si taiwaneza, tinde sa devina o forma de arta.

Puneti frunzele de ceai direct in ceasca si turnati apa firbinte peste ele. Acoperiti ceasca, si dupa ce infuzia este gata folositi capacul pentru a le mentine inauntru in timp ce se serveste ceaiul. Cand ati terminat pastrati frunzele umede pentru a putea pregati multiple infuzii. Doar adaugati apa fierbinte peste frunze tot restul zilei, sau mai adaugati frunze proaspete pentru o aroma mai puternica. Pentru ceaiul verde, turnati apa la 185 de grade Fahrenheit pe langa frunze, nu direct peste ele. Stabiliti taria dorita a ceaiului indepartand capacul. Apoi, cu ceasca si cu ulciorul beti infuzia, utilizand din nou capacul pentru a retine frunzele. Pentru ceaiul maroniu turnati apa abia fiarta (195 – 205 grade Fahrenheit) peste frunze si drenati imediat folosind capacul. Acordati-va un moment pentru a savura aroma ceaiului si apoi reumpleti cu apa si beti infuzia.

Panyaro (Coreea)

Panyaro reprezinta traditia coreeana in prepararea ceaiului. Are multe asemanari cu metoda Gongfu din China, diferentiindu-se in primul rand printr-un nivel inalt de formalizare si cateva adaosuri (in special o ceasca cu ciuciur folosita pentru racirea apei inainte de a o turna peste frunze). Ceainicul si cestile sunt putin mai mari decat cele utilizate in China.

Samovar (Rusia)

In Rusia ceaiul e la fel de omniprezent ca si vodca. Rusii beau ceai in orice moment al zilei, si aproape orice are un samovar. Desi aceasta urna decorativa este o inventie chineza, s-a identificat cu bautul ceaiului in Rusia. Samovarul a fost in mod traditional un recipient mai mare de metal, facut din bronz sau din cupru, cu o teava metalica verticala pe centru. Pentru a prepara ceai se umple recipientul cu apa, apoi se pune carbune in teava si se aprinde. Cand focul este puternic se pune un ceainic deasupra tevii si se amesteca in el o concentratie de ceai. Multi cred ca samovarul este folosit pentru a prepara ceai, cand de fapt el nu foloseste decat la fieberea apei.

Apa este fiarta in samovar si turnata din urna canii in ceainic plin cu ceai (de obicei negru, precum Lapsang Souchong). Ceaiul se prepara tare si se toarna in cesti pe jumatate. Pentru a echilibra taria ceaiului, se mai adauga apa fiarta din samovar. Apoi, asa cum se obisnuieste in Rusia se adauga un indulcitor, fie ca e vorba de o felie de lamaie sau un cub de zahar sau chiar o lingurita de dulceata. Cateodata oamenii tin in gura cubul de zahar sau dulceata atunci cand beau ceai. Oricare ar fi metoda, in timpul ceaiului la rusi nu este in nici un caz loc pentru timiditate.

Ceaiul Britanic de dupa- amiaza (Afternoon tea)

Momentul ceaiului reprezinta un aspect important al vietii britanice de sute de ani. „Taking tea” – „a lua un ceai” este o expresie permanenta in lexiconul britanic, si chiar daca nu ati experimentat-o niciodata, fraza, cu siguranta va evoca imagini cu portelanuri de China si sandvisuri cu castraveti.

In mod traditional, clasele inalte ale societatii servesc un ceai „low” sau „afternoon” adica in jurul orei 4.00 PM, unde poti gasi sandvisuri, biscuiti si prajiturele. Traditia dateaza de la inceputul secolului nouasprezece, cand o zi normala pentru aristocratia engleza avea doua mese, un mic dejun tarziu si o cina tarzie. Din pacate, Anna, Ducesa de Bedford, avea un apetit de asa natura incat adesea se simtea slabita si infometata la pranz. Pentru a se mentine a inceput sa isi invite prietenele la ea la pranz pentru ceai si gustari. Nu dupa mult timp ideea Annei a devenit norma britanica. Astazi ritualul a ramas fidel intentiei sale originale.

Clasele mijlocii si cele de jos servesc un „high” ceai tarziu, la 5.00 sau 6.00. Aceasta este o masa mult mai substantiala – de fapt este chiar cina – care include paine, carne, biscuiti si prajituri. Aparent multi americani au impresia ca „high tea” este masa servita de oamenii din inalta clasa sociala. „Low tea” se serveste pe mese, care in Statele Unite ar fi numite „masute de cafea”. „High tea” se serveste pe masa pentru cina.

Ceaiul negru este cel ales, si conform traditiei, frunzele sunt plasate direct in ceainicul cu apa fiarta. Ceaiul fierbe in continuu, si dupa ce toate cestile sunt umplute se mai adauga pa in ceainic. O alternativa ar fi utilizarea unei bile metalice perforate in care sa fie plasate frunzele pentru imersiunea in apa fierbinte sau a unui ceainic cu infuzor pentru ca ceaiul sa poata fi indepartat la momentul potrivit.

Acestea sunt doar cateva mostre din multele ritualuri practicate in lume pentru prepararea ceaiului. Fiecare dintre aceste tehnici ne aminteste, totusi, ca ceaiul este mult mai terestru decat cred oamenii. Aceste tehnici se regasesc pe tot globul si se reinventeaza intr-o multime de feluri, iar fara aceste ceremonii, s-ar putea sa ne gandim la ceai doar ca la ceva care ne incalzeste sau care ne astampara setea. Ideea este sa combini concretetea ceaiului cu frumusetea metodelor inventive de a-l servi. Facand asa, nu numai ca arati consideratie acestei bauturi stravechi, dar te si iluminezi si poate chiar ii insufletesti pe cei care l-au consumat.